Viaţa în blocul meu (VII)

Viaţa în cartierul muncitoresc de fiţe decurgea normal! Toată lumea zâmbea, toată lumea saluta, toată lumea uda florile de pe palier. Dimineţile erau paşnice, pentru că fiecare ieşea tiptil din casă, astfel încât să nu deranjeze. Nimeni nu vorbea în holul blocului, nimeni nu alerga pe scări, ca nu cumva să sugereze că ar fi în întârziere. Deja mă simţeam într-o lume paralelă. Până când a avut loc Marea Întâlnire...

30 iunie 2012

E 22.34! Ştiu asta pentru că tocmai am primit un mail. Cineva mă anunţa că - pe piaţă - a fost lansată o super-ofertă de Viagra. Arunc oferta în spam. Sper să ajungă acolo, pentru că dau comanda de pe telefonul mobil. Sunt deja în drum spre magazinul non-stop de lângă bloc. Am nevoie de îngheţată. Acum! Deci e clar că nu am cea mai prietenoasă figură din lume. Poate nu arăt ca un rocker, dar sunt un rocker până în cea din urmă celulă a corpului meu. Devin brusc "girlie" în momentul în care îl văd pe pe domnul P. numărând bani pe tejghea. Nu credeam că şi el este o creatură nocturnă, mai ales că are o vârstă şi nici nu mai e caniculă care să justifice o eventuală insomnie. Aşa că am tratat situaţia ca pe un eveniment.

- Bună seara! lansez cu entuziasm matinal.

- Sărut-mâna, vine clasicul salut al domnului P., care tocmai înhăţase un bidon enorm cu apă plată.

- Vă ajut? mă ofer, tânără şi îndatoritoare.

- Nu, mă descurc! Dar puteţi ţine o secundă căţelul? gâfâie în tentativa de a părea puternic domnul P.
- Cu cea mai mare plăcere! Imediat ce primesc îngheţata!

Am punga cu marea cutie într-o mâna şi lesa câinelui în cealaltă. Ieşim din magazin organizat, doamna cu potaia întâi, apoi domnul cu bidonul. Aşteptăm să treacă toate maşinile, toate autobuzele şi - preventiv - lăsăm să demareze şi taximetristul cu aspect alcoolic, ce tocmai îşi luase ţigări din acelaşi magazin. Traversăm în linişte. Domnul P. cu bidonul, eu - cu Bichon-ul. Când, deodată, domnul P. glăsuieşte.

- Doamnă, sunteţi un spectacol!

Expresia binevoitoare de pe faţă îmi încremeneşte, pentru că nu ştiu cum să reacţionez într-o asemenea situaţie. Las să treacă nişte secunde, timp în care domnul P. îşi mută bidonul de apă dintr-o mâna într-alta, după care întreb:

- Ce-am mai făcut?

- Da' ce n-aţi făcut, chicoteşte domnul P.

- Aţi aflat întâmplarea cu Rozy şi gândacul, nu?

- Da! Şi cu rezervaţia de zimbri!!!! izbucneşte în râs domnul P.

- Putem trece peste rezervaţia respectivă? Privind retroactiv, am fost precum actorul cu păsările Flamingo, admit jenată.
- Actorul chiar are păsărele, dar nu mă aşteptam ca dumneavoastră să aveţi zimbri, se sufocă de râs domnul P., în timp ce ia o pauză de târât bidonul.
- Esenţial e că am avut birmaneză, deci am acţionat - oarecum - în cunoştinţă de cauză. Ce-i drept, pisica mea nu era isterică precum Rozy. Era cea mai bună pisică din lume. Reuşise chiar să-mi disciplineze câinele.

- Aţi avut şi câine?

- Doi! Probabil am deţinut unul dintre primele exemplare de Rotweiller din România, se întâmpla în '92, după care am adoptat un Basset abandonat la un cabinet veterinar, îi fac mărturisiri complete domnului P.

- Deci aţi avut viaţă grea....

- Cu Rotweiller-ul a fost simplu. Era de o inteligenţă sclipitoare, un câine perfect. Atât doar că am mers luni în şir cu el la dresaj, ca să-l învăţ comenzile. Mai ales pe cea esenţială: "Lasă!" Problemele au început după foarte mulţi ani, când am decis - rămasă fără Rotweiller, căci s-a dus la un moment dat - să iau acasă Basset-ul. De fapt, nu chiar atunci! Abia după ce-am luat şi birmaneza... A găsit-o un coleg pe stradă şi, pentru că nu s-a acomodat cu Cocker-ul lui, mi-a pasat-o. Acela a fost momentul în care casa mi s-a transformat în câmp de bătălie, dar numai pe timp de zi, pentru că noaptea dormeau împreună, mă confesez haotic - fără să ştiu de ce - vecinului de la parter.

- Deci de aici experienţa cu animalele, conchide domnul P.

- Nu ştiu cât e vorba despre experienţă, cât e vorba despre respectul pe care îl acordăm animalelor cărora le pretindem să facă frumos. Tind să cred că e o chestie reciprocă.

Mai facem câţiva paşi în tăcere, timp în care domnul P. se ţine ferm de bidon, iar eu nimeresc din pom în tufă, pentru că Bichon-ul lui e complet needucat. I-aş spune asta, dar mi-e prea simpatic. Nu-mi iese, însă, din minte faza cu "spectacolul", aşa că îi pun Întrebarea:

- Totuşi, de ce sunt "un spectacol"?

- Cum, nu ştiţi că aveţi fani în bloc?

- Eu? Poate pe vecina de la etajul meu, că în rest....

- Păi staţi să vă spun: vecina de palier e una, domnul pe care l-aţi scăpat de şedinţă e al doilea, doamna care stă exact sub dumneavoastră vă adoră, pentru că l-aţi adus pe administrator să cureţe scurgerea de pe bloc după furtună şi nu i s-a mai inundat peretele de la bucătărie, chiar şi stăpâna lui Ronald vă place oarecum, deşi încă nu îi este foarte clar cum i-aţi convins câinele să facă ce doreaţi, enumeră domnul P.

- În asemenea condiţii, nu ar trebui să organizez o sesiune de autografe pentru cei 4 fani ai mei? întreb, fără să-mi mai pot stăpâni sarcasmul nativ.

- Cinci, doamnă, că mă înscriu şi eu! îmi declară - printre hohote de râs - domnul P.

- Dumneavoastră, de ce?

- Eu sunt fanul nr. 1! Când vă văd cum râdeţi de toată lumea şi nimeni nu-şi dă seama, mă faceţi fericit!

- Dar nu râd de lume! Pur şi simplu, nu mă pot înţelege cu femeile, dacă nu avem măcar ceva în comun. Îmi lipseşte "gena feminismului" Şi când le văd toante, simt nevoia să reacţionez, mă apăr pe repede-înainte.
 
Am ajuns în faţa blocului. Domnul P. lasă bidonul jos, eu îi înmânez solemn lesa Bichon-ului, cât să sap după chei. Le nimeresc şi i le afişez cu cel mai fals rânjet din lume, pentru că deja nu mă mai simţeam confortabil:

- Gata! Le-am găsit! Staţi o secundă cât deschid!

Răzuiesc frumos cartela în interfon şi deschid uşa larg, ca să încapă omul, bidonul şi Bichon-ul. Doar că domnul P. pare să fi trecut într-o lume doar a lui. Nu ştiu ce să fac. Să-l scot de acolo, să-l las acolo.... Aşa că întreb tâmp:

- E totul în regulă?

- Da! Am o ultimă întrebare, glăsuieşte vecinul de la parter, brusc revenit în actualitate.

- Vă ascult, rostesc cu voce joasă, în speranţa că va fi într-adevăr ultima întrebare.

- Dumneavoastră vă simţiţi bine în blocul ăsta?

Am de ales între a-i jigni sentimentele şi a-i jigni inteligenţa. Merg pe prima variantă.

- Nu aud manele, nu aud bormaşini... Dar nu!

- De ce?

- Asta e încă o întrebare.

- Se acceptă?

- Bineînţeles! Cât timp aveţi la dispoziţie?

- Am 76 de ani, faceţi calculul! îmi aruncă glumeţ domnul P.

- Nu cred că o să dureze mai mult de un minut.

- Promit să rezist! izbucneşte din nou în râs domnul P.

- Nu, nu mă simt bine, pentru că am senzaţia că pe-aici mişună o falsitate cumplită. Toate etajele sunt pline de plante, pe care doamnele le udă înainte de a pleca la muncă, de Sărbători - ca la un semn - pe toate uşile apar coroniţe de brad cu globuri sau iepuraşi şi toată lumea se salută cu toată lumea, chiar dacă se cunoaşte sau nu. La naiba! Pe mine m-a salutat un tip care tocmai ieşise de la cabinetul stomatologic şi avea gura plină de pansamente însângerate!!!!! turui disperată, în încercarea de a mă încadra în minutul promis.

- Şi nu vi se pare un semn de civilizaţie?

- Domnule P., EU am decis să fiu blondă. A fost o chestie deliberată. Sunt undercover, dacă vreţi... M-am născut şatenă, deci oferiţi-mi prezumţia de inteligenţă! şuier indignată, deşi nu aveam foarte multe motive.

Domnul P. tace, în timp ce privirea i se focalizează între urechile Bichon-ului. Deja mă tem că l-am ofensat iremediabil. Mă pregătesc să-mi fac vânt pe uşă şi să nu mă mai opresc până acasă.

- Mai aveţi timp de o poveste? îmi risipeşte temerile vocea blândă a domnului P.

- Dacă este lămuritoare, cu cea mai mare plăcere...., las răspunsul să treneze, deşi realizez că înţelege perfect prin ce trec.

- Cartierul acesta a fost făcut special pentru cei care lucrau la Fabrica de Avioane, pentru piloţi şi pentru stewardese. A fost dat în folosinţă în  1983.

- Asta am dedus după factura de la Enel, care îmi menţionează data încheierii contractului. Plus că nu avea cum să fie un cartier post-decembrist, atât timp cât toate clădirile sunt identice, îl întrerup, deşteaptă-foc.

- Ştiaţi şi că în fiecare bloc exista un securist?

- Asta nu, trebuie să recunosc, dar nu mă las învinsă de necunoaştere şi ridic o sprânceană inchizitorie. 

- Toată lumea ştia că are un securist în preajmă, mai ales că unii piloţi şi unele stewardese zburau pe curse externe. Deci era nevoie de supraveghere. Vorbim despre perioada comunistă, da? Important era ca nimeni să nu ştie cine este "securistul blocului", tocmai pentru a genera o suspiciune generală. Aşa că toată lumea era amabilă cu toată lumea. Iar asta s-a moştenit. Chiar şi acum, locatarii - indiferent de vârstă - simt o nevoie acută să fie politicoşi. Cei bătrâni, pentru că aşa au fost dresaţi. Cei tineri ori au moştenit apartamentul de la părinţi, ori - aşa ca dumneavoastră - au nimerit în "blocul politicos" şi , în funcţie de educaţie, urmează sau nu regulile casei.

Fixez, la rândul meu, punctul dintre urechile Bichon-ului. Mult prea mult, probabil. Domnul P. nu este doar un bătrânel politicos, aşa cum l-am perceput. Nu ştiu cum să formulez întrebarea. Aşa că mă limitez să-l privesc în ochi, cu aceeaşi sprînceană ridicată. Întrebarea lipseşte, dar vine răspunsul.

- General în rezervă. Dar nu am lucrat în ţară. Am cumpărat apartamentul de la un coleg care lucra la Interne şi care, după '89, pentru că nu avea copii, a decis să-şi ia soţia şi să se mute la ţară, în casa părinţilor, departe de tot vuietul.

- Şi mă mai numiţi pe mine "un spectacol"? îi spun, oarecum nejustificat de amuzată.

- Desigur! Eu am fost antrenat să fiu undercover, la dumneavoastră e o chestie naturală, pune mingea în pământ domul P.

- De ce mi-aţi spus asta? trec pe "journalist mode"

- Ca să ştiţi că vă înţeleg fiecare mişcare! Că şi eu ştiu cu cine am de-a face, că sunt capabil să calculez un IQ de bloc şi că o să vă susţin, indiferent de ce cascadorie o să mai faceţi pe viitor. Şi că nu sunt un moş decrepit, înţeleg afirmaţia nerostită a domnului P.

- Domnule P., cum vă înţelegeţi cu gândacii aceia verzi cu carapace?

- Sunt prietenii mei, izbucneşte în râs domnul P., bucuros de întorsătura situaţiei.

- Atunci, stimate domn, sunt fericită să vă anunţ că tocmai aţi câştigat o excursie la etajul al 4-lea, data viitoare când mama lui Rozy face un atac de panică! decretez cu cea mai sobră expresie.