Încerc să mă pun în postura unui om născut şi crescut în Occident, care se confruntă cu nişte est-europeni ce tânjesc după soarta lui! Teoretic, cei care şi-ar dori să ajungă la acelaşi nivel, ar trebui să adopte obiceiurile şi modul de a gândi ale celui alături de care vor să trăiască.
Doar că noi, ACEI est-europeni, vrem să fim ca el, dar vrem să îi arătăm şi că suntem mai presus de tot ce şi-ar fi închipuit vreodată. Mai nou, încercăm să-l copleşim prin sentiment, prin artă...
Cum să nu fie impresionat occidentalul, când îl vede pe vecinul român, om serios şi muncitor, că lăcrimează de emoţie când aude un cântec în limba natală, chit că e interpretat de un ilustru necunoscut? Nu, textul nu contează. Doar că succesiunea de note sună ca acasă... Ce mai contează că artistul e "îmbăiat în petale de trandafiri"?!
Până aici, să spunem că am înţeles. Dorul de casă e, uneori, mai puternic decât raţiunea. Însă nu-mi reiese absolut deloc de ce o anumită formă de viaţă insistă să ne transpună folclorul într-o limbă străină. Asta ca să nu ne mai mirăm că englezii ne trântesc reportaje care ne izbesc drept în plex.
Domnul este Constantin de la Londra. Şi cântă. Mi-aş dori să tacă. Mult.
No comments:
Post a Comment