Viaţa în blocul meu (VI)

Singura pisică din blocul meu a continuat să-mi ridice mingea la fileu! Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că a simţit că-mi plac birmanezele, cert este că era foarte decisă să mă transforme într-o legendă vie. Una care se trezea destul de târziu, pentru că făcea un jurnal de noapte-târzie, dar... decât deloc....

29 iunie 2012 - Cum am devenit Dr. Dolittle de la 4


Ora 16.00. Fix ora la care mai butonez puţin televizorul, în timp ce apa de la duş începe să se încălzească. Dau televizorul mai tare, ca să aud ce se întâmplă chiar dacă sunt în baie, îmi schimb papucii clasici cu nişte şlapi şi sunt la o fracţiune de secundă să-mi lansez tricoul de noapte în coşul de rufe, când sună soneria. Mă reped în dormitor, arunc halatul pe mine, că nu se face să ies cu Duffy Duck în văzul lumii, arunc o privire pe vizor şi o văd pe vecina de alături. Recte mama lui Rozy. Deja suntem amice, deci nu am probleme de aspect. Deschid uşa larg şi constat că vizorul dă informaţii la nivel minimal. Mama lui Rozy e cu ochii roşii, suferindă toată.

- Ce s-a întâmplat? sar peste salut, pentru că nu mai era cazul.

- Nu ştiu ce să fac cu Rozy!

- E nervoasă? V-a zgâriat? E de la căldură, în mod sigur! arunc două întrebări de complezenţă plus o soluţie, deşi văd că doamna e vie şi nevătămată.

- Nu, dar s-a urcat pe bibliotecă şi nu mai vrea să se dea jos. Mă rog de ea de o oră şi când vreau să o prind, se retrage şi miauna jalnic. Aşa că am venit la dumneavoastră să mă ajutaţi, pentru că am văzut că vă pricepeţi la animale.

- Într-un minut! Îmi caut cheile şi vin la dumneavoastră! o expediez, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee cum aş putea convinge o birmaneză cu personalitate să facă ce şi-ar dori doamna la care locuieşte. În acelaşi timp, îmi mai adresez nişte cuvinte deloc intelectuale, pentru că nu am avut tăria să-mi construiesc un statut de "locatar corect, dar neprietenos"

În timp ce încuiam uşa temeinic, de vreo 4 ori, doar ca să-mi acord un timp de gândire, am început să analizez variantele. Şi eu am avut o birmaneză, concomitent cu un Basset, iar singurul lucru pe care l-am învăţat despre aceaste pisici e că trebuie să le laşi în lumea lor. Oare mama lui Rozy să nu ştie acest lucru? Nu mai pot tergiversa "intervenţia", aşa că sunt la uşa ei.

- Poftiţi! Ştiţi unde e sufrageria, că de-acolo l-aţi scos pe Ronald!

- Da, s-a întâmplat acum 6 zile, încerc să-i sugerez faptul că nu am probleme de memorie.

- Ce facem acum?

- Intrăm în sufragerie, ne aşezăm pe canapea şi nu o băgăm în seamă.

- Nu vă urcaţi pe un scaun ca să-i explicaţi că trebuie să se dea jos?

- Mă vedeţi explicând ceva unei pisici? întreb, afişând un zâmbet subţire.

- Nu, dar atunci cum veţi rezolva situaţia?

- Vecină, ca să stabilim din start: eu nu sunt psiholog de animale! Din experienţele anterioare, pot intui cum vor reacţiona, dar nu le pot convinge să facă nimic.

- Dar cu Ronald cum aţi reuşit? mă întreabă distrusă stăpâna lui Rozy.

- Ronald e câine, e dresat, deci a fost simplu. În regulă, atunci a făcut o criză de personalitate, dar a fost uşor de rezolvat. Cu Rozy e mai greu. Pisicile nu ascultă de ordine.

- Haideţi să intrăm în sufragerie!

Intru şi mă plasez pe canapea, astfel încât să stau cu spatele la mâţa-alpinistă. Aşa mi-a spun un tip deştept: "Dacă are patru picioare, gheare şi colţi, nu ataca frontal!" Ca o adevărată gazdă, mama lui Rozy mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Doar că, pentru mine, cafea înseamnă şi ţigară, iar ea e nefumătoare şi nu se face... Plus că nici nu am timp de aşa ceva. Declin oferta, dar mama lui Rozy tot se apucă să moşmondească ceva în bucătărie, când aud un zgomot neplăcut, care vine din zona perdelei. O convoc de urgenţă la locul faptei.

- Doamnă, auziţi ce aud şi eu?

- Da, e un gândac de-ăla verde care se izbeşte de toate şi face un zgomot infernal.

- Şi de ce nu l-aţi dat afară?

- Să pun mâna pe un gândac?????

- E o insecta. Mică. Verde. Zgomotoasă.

- Nu pot, că mi-e o silă de mor!

- Am înţeles. Dar să ţineţi perdeaua cât localizez monstrul, puteţi? mă interesez, oarecum agasată de mulţimea de falduri imaculate.

- Da, dar să nu-l daţi spre mine că nu ştiu ce fac!!! îmi precizează - cu voce tremurândă şi ochi îngroziţi - mama pisicii.

- Nu-l dau, îl prind.

- Vreţi un plici?

- Vreţi o urmă pe perete? întreb cinic, deşi era foarte clar că respectiva vietate nu putea fi dovedită cu un asemenea instrument.

- Nu!!! răcneşte oripilată vecina mea de palier.

- Deci fără plici!

Din fericire, nu am nicio problemă cu insectele, indiferent dacă sunt furnici, ţânţari, gândaci de bucătărie sau chestii de-alea mari şi negre, care ies din scurgerea căzii. Am prins creatura şi am lansat-o pe geamul de la bucătărie, cu riscul ca mama lui Rozy să mă întrebe dacă nu cumva sunt budistă, de nu am inimă să omor nici măcar o spurcăciune ciupitoare, ambalată într-un fel de armură.

- Gata! E posibil ca asta să fi fost problema. Mai aşteptăm puţin, să vedem dacă Rozy coboară, declar scurt, în speranţa unei minuni.

N-am terminat bine de vorbit, că mâţa a şi aterizat în mijlocul covorului. Desigur, stăpâna fericită a luat-o în braţe şi a început să o certe că a făcut-o să treacă prin clipe grele. Şi dacă tot am ajuns specialista în patrupede a blocului, am mai pus o întrebare:

- Nu vă supăraţi, dar cum aţi reacţionat în momentul în care v-aţi constatat cu gândacul în sufragerie?

- Am început să ţip, normal! mi-a mărturisit spontan - chiar uşor indignată - vecina de palier.

- Bine, data viitoare să nu mai faceţi asta! Rozy s-a căţărat pe bibliotecă pentru că v-a auzit ţipând şi a crezut că e un pericol de moarte în zonă.

- Sunteţi sigură?

- Dacă eu răcnesc "Mă omoară, mă omoară!" lângă dumneavoastră, mai staţi să vedeţi cine mă omoară sau vă puneţi la adăpost?

- Aveţi dreptate! Dar cât de bine vă pricepeţi la animale! Păcat că nu aţi rămas la pet-shop.

- Şi eu regret, mai ales că - la un moment dat - am avut ocazia să mă angajez la rezervaţia de zimbri din Neamţ.

- Sunt sigură că v-aţi fi descurcat perfect cu ei!

- Eh... câteodată facem alegeri greşite! Dar sunt deja în întârziere, trebuie să mă duc la muncă, declar cu o voce pretins-suferindă, de om care realizează că şi-a ratat cariera, dar nu mai are ce face.

- Da, nicio problemă! Vă mulţumesc din suflet!

- Oricând! spun politicoasă, în speranţa că nu va mai trebui niciodată să alerg gândaci prin sufrageriile vecinilor.

Intru în casă, constat că am plecat fără să opresc apa de la duş, lansez o înjurătură delicată la gândul că va trebui să plătesc ceva de care nu am beneficiat, arunc un pumn de gel de duş pe mine, frecţionez corespunzător, alerg pe sub jet, mă mânjesc cu nişte produse cosmetice şi o întind spre locul faptei. Am o singură speranţă: că vecina de alături va menţine discreţia asupra acţiunii de azi. Deşi poate nu mi-ar strica o schimbare radicală de activitate. Chiar! În România nu există psihologi pentru animale. Ce-ar fi dacă.....