Am crescut într-un bloc în care toată lumea era în gaşcă cu toată lumea! Nu era neapărat un lucru rău, mai ales când noi - copiii - eram mici. Mamele casnice ne preluau de la şcoală, ne hrăneau şi ne puneau să ne facem lecţiile, doar ca să nu simţim că facem parte din "generaţia cu cheia la gât". Situaţia s-a complicat atunci când am ajuns adolescenţi şi nu puteam mişca în front, că imediat ne afla tot blocul. Acela a fost momentul în care am decis ca, odată ajunsă adult, să nu întreţin niciun tip de relaţii cu vecinii.
Totuşi, în cartierul muncitoresc de fiţe, acolo unde sunt doar blocuri cu 4 etaje, nu ai cum să nu comunici cu stimaţii colocatari. Mai ales în condiţiile în care stai într-o clădire în care sunt ghivece cu plante pe absolut toate etajele, iar în aer zboară saluturi, chit că persoana care îţi dă "Bună ziua" îţi este sau nu vecin.
Astfel m-am constatat prinsă în capcană de vecina de la parter, mândra posesoare a Beagle-ului auriu (şi campion) Ronald, pe care am întâlnit-o în faţa blocului. Ea - cu potaia, eu - cu sacoşa de la cumpărături. În circa 10 minute, am aflat tot ce era nou în cartier. Inclusiv faptul că o muşcase un câine, fapt demonstrat prin expunerea rănii.
La un moment dat, am cedat psihic şi mi-am scos cheile din buzunar, în speranţa că-şi va continua plimbarea de seară, alături de lătrătorul aferent. Nici gând... Aşa se face că discuţia s-a mutat în hol, pe un ton mai scăzut, pentru că în blocul din cartierul muncitoresc de fiţe nu se vorbeşte niciodată tare.
Deja o luasem discret spre scări, când văd cum coboară vecinul de la 3, înarmat cu punga cu gunoi. Atât i-a trebuit mamei lui Ronald, ca să ia atitudine:
- Vai, vecine, dar nu e bine să duceţi gunoiul seara!
- De ce?
- Scoateţi belşugul din casă!
- De unde ştiţi asta?
- Aşa s-a pomenit din moşi-strămoşi, n-aţi auzit?
- Nu. Eu sunt musulman.
- Şi la dumneavoastră ce obiceiuri sunt?
- Vreţi să ştiţi ce obiceiuri sau ce superstiţii?
- Obiceiuri, superstiţii...
- Să vă spun o superstiţie de-a noastră, atunci! Femeile nu au voie să vorbească duminică-seara, pentru că ne merge prost toată săptămâna, i-a trântit-o turcul din Constanţa şi a zbughit-o spre pubelă.
Simţeam cum mă sufoc de râs. Constănţeancă fiind, crescând alături de copii musulmani, ştiam precis că nu există nicio superstiţie de acest gen. Dar nici nu există vreo vrajă care să reducă la tăcere vecinele băgăreţe. Însă tot nu m-am putut abţine să nu pun o întrebare:
- Deci de-asta avem noi, la fiecare etaj, pungi de gunoi care zac la uşi?
- Normal!
- Nu ştiu ce să spun... Nu mi se pare foarte igienic. Dacă nu vrei să ţii gunoiul în casă, scoate-l pe balcon şi deschide geamurile. Nu-l lăsa la intrarea în apartament.
- Staţi liniştită, că nu se întâmplă nimic...
- Nu vă supăraţi, ce are Ronald în bot?
- Un gândac mare şi negru!!!! urlă vecina.
- De unde o fi apărut?
- Habar n-am!!! Blocul ăsta este foarte curat! Pe unde o fi intrat???
Am lăsat-o încercând să scoată gândacul din botul câinelui. Eram deja sus, când l-am auzit pe vecinul de la 3 revenind în bloc şi pe mama lui Ronald implorându-l să o ajute. Nu am putut decât să-i apreciez răspunsul:
- Doamnă, îmi pare rău! Noi, musulmanii, nu punem mâna pe gândaci! Nu ne permite religia!
No comments:
Post a Comment