Viaţa în blocul meu (I)

V-am mai povestit tot felul de lucruri care se întâmplă în cartierul muncitoresc de fiţe, dar cred că trebuia să o iau cu începutul. Acum vreo 3 ani şi ceva, am decis să mă mut peste drum de "locul muncii", pentru că mă săturasem să bat jumătate de oraş şi să ajung ruptă de oboseală la serviciu. Doar că - în scurt timp - am realizat că viaţa din Drumul Taberei era total diferită faţă de cea cu care ajunsesem să mă confrunt. Să începem cu primul capitol...

6 ianuarie 2012 - Primul contact cu noii mei vecini

În micul meu cartier, până şi câinii sunt aşa cum trebuie. Adică mici. Am văzut un singur Rottweiler, în curtea unei vile, dar chiar şi acesta este de o tandreţe rar-întâlnită. Am sperat că vecinul din blocul de alături, care are un Shar-Pei, va face onoare iubitorilor de câini cu atitudine. Dar nu. Shar Pei-ul lui - câine de luptă, ca să fie clar - e cel mai tăntălău căţel din lume. Nici măcar angajaţii de la Salubrizare nu-i trezesc un fior războinic.

Acum să fac un bilanţ al blocului în care locuiesc: în medie, există un câine de apartament. Am spus "medie", pentru că nu toţi avem o potaie. Unii au doi sau chiar trei şoşoni tunşi regulamentar, prevăzuţi cu fundiţe sau cu nişte picioruşe de-ţi vine să-i duci în braţe până la etaj, de teamă să nu li se rupă. Singurul câine care arată a câine (cât de cât...) este Ronald, Beagle-ul campion.

Unica anomalie a blocului o reprezintă vecina mea de palier, care are pisică. Desigur, nu a vrut să se lase mai prejos decât vecinii posesori de "lătrători", aşa că zilnic îşi ia mâţa în braţe şi o scoate la aer, prin faţa blocului. Doar că pisica e tot pisică, deci nu acceptă să-şi facă programul după cum doreşte acel accesoriu biped căruia îi place să se numească "stăpân" Aşa că azi-noapte, a decis să plece singură în excursie. De la etajul al 4-lea. Fără lift, da?!

Azi după-amiază, când plecam la muncă, mă întâlnesc cu vecina, care îşi uda plantele. Părea uşor zguduită, aşa că - din complezenţă - am întrebat-o ce mai face. A urmat dezvăluirea curemurătoare.

- Vai, vecină, nici nu ştiţi prin ce-am trecut azi....

- Ce s-a întâmplat?

- Îl ştiţi pe domnul P. de la parter?

- Normal! Domnul cu bichonul care stă pe pervaz şi latră la oricine trece!

- Chiar el! La 5 dimineaţă, îmi sună la uşă!

- A urcat 4 etaje la 5 dimineaţă?

- Evident!!!!

Aici a fost momentul în care am devenit brusc alertă, pentru că privirea indignată a vecinei nu-mi spunea nimic bun.

- Dar de ce?

- În primă fază, n-am ştiut nici eu! Închipuiţi-vă cum e să te trezeşti la ora aia, să deschizi uşa şi să auzi: "Sărut-mâna! Mă scuzaţi că vă deranjez, dar pisica dumneavoastră e acasă?" Am crezut că leşin... I-am spus să aştepte puţin, să verific. Am căutat prin toată casa, dar nu am găsit-o. M-am întors şi i-am spus: "Nu e acasă!" Şi ce credeţi că-mi răspunde?

- Ce???

- "Atunci e în faţa blocului!" Am pornit-o la goană pe scări, să văd unde e, ce s-a întâmplat, dacă nu a păţit nimic!

- Şi păţise?

- Nu, că ea a mai căzut de la 4, dar - dacă avem copacii în faţa blocului - nu păţeşte nimic.

- Atunci e perfect! Deci pisica se simte bine, nu?

- Vecină, nu despre asta e vorba! Cum adică, să o găseşti pe Rozy în faţa blocului şi să nu o bagi măcar în scară? N-aş fi avut pretenţia să o ducă la el, că are câine, dar puţină grijă, zău aşa!

Am dat din cap a compasiune, după care am plecat urgent la muncă. Abia după ce am dat colţul, mi-am permis să râd. Moderat, ca să nu creadă lumea că am luat-o razna. Ba chiar am aplicat un truc. Mi-am ţinut telefonul la ureche şi am pretins că am o conversaţie haioasă. Desigur, am avut grijă ca înainte să-l dau pe Mute. Sunt blondă, nu toantă.