A trecut doar o zi de la întâlnirea "politică" din faţa blocului şi deja colocatarii nu mă mai salută cu un zâmbet larg, de reclamă la Colgate. Ce sens ar avea să se consume cu amabilităţi inutile, atît timp cât nu ştiu nicio picanterie din lumea "televizorului"?! Sunt numai o fată care răspunde la telefon, ceea ce - în opinia lor de oameni care trăiesc într-un "cartier muncitoresc de fiţe" - este echivalent cu zero. Desigur, dacă ar fi lucrat vreodată într-un loc similar, ar fi aflat că noi între noi suntem prieteni, ne povestim o grămadă de lucruri şi nu contează cine şi ce face, pentru că lucrăm în echipă, altfel suntem morţi. Doar că Soarta are un mare talent să le potrivească pe toate...
23 iunie 2012 - Ciocnirea civilizaţiilor
- Aşa ceva este inadmisibil! aud o voce cunoscută, fix în faţa uşii mele.
- Sunt cu totul de acord! decretează o voce la fel de cunoscută.
Am îngheţat! Tocmai ieşisem de la duş, o chestie necesară de câteva ori pe zi când e vară şi stai la etajul 4 din 4. Primul lucru care mi-a
trecut prin minte a fost că mi-am inundat vecinii de la 3. Pe toţi, nu
doar pe cei care stau fix sub mine, pentru că atât de mare era zarva.
Brusc, m-a lovit dilema: "Acum ce naiba fac? Ies să văd ce se întâmplă
sau mă dau lovită?" Nu o rezolvasem pe prima, că a şi apărut a doua: "Să
ies cu faţa de duş sau arunc nişte rimel pe gene şi un pic de gloss pe
buze?" Rockerul din mine a decis că trebuie să facă faţă primejdiei, aşa că am deschis uşa larg.
- Bună seara! S-a întâmplat ceva? rostesc ferm.
- Vai, vecină...., începe doamna din apartamentul de alături, cum ar veni mama lui Rozy.
- Niciun "Vai, vecină!", că vecina n-are animale ca să poată înţelege! îi taie scurt vorba mama lui Ronald.
Mama lui Rozy e la un pas de apoplexie, ceea ce îmi dă răgazul să
analizez situaţia. Mama lui Ronald stă la etajul întâi, noi - adică eu
şi stăpâna pisicii - mult mai sus. Deci unde e problema?
- Totuşi, ce s-a întâmplat? întreb arborând zâmbetul de jurnalist care le-a văzut pe toate.
- Ce să se întâmple... A venit domnul administrator să încaseze întreţinerea, iar
Ronald s-a luat după el pe scări. Nu
m-am dus să-l recuperez, pentru că e un fel de ritual de-al lor. Se duce
după el peste tot, după care domnul administrator îl aduce acasă. Doar că
aşa ceva nu-mi puteam imagina că se va întâmpla vreodată, îmi perforează
timpanele stăpâna Beagle-ului campion.
Mă uit la mama lui Rozy, o femeie mărunţică şi blajină, care - după ce a
fost atacată frontal de mult-prea-acuta stăpână de căţel - e la un pas
să izbucnească în lacrimi. Mi-e simpatică, aşa că simt nevoia să trec în
tabăra ei.
- Concret, ce s-a întâmplat?
- Concret, Ronald i-a intrat doamnei în casă şi refuză să mai iasă.
- Câinele a intrat în casa pisicii şi nu vrea să mai iasă...., încerc să reduc toată drama într-o frază.
- Exact! Iar când mă apropii de el, mă mârâie.
- A atacat-o? Rozy e bine? încerc să evaluez catastrofa.
- Nu, că Ronald e un câine bun, spune mama lui Rozy.
- Şi unde este acum?
- În sufragerie, pe canapea cu Rozy, susură traumatizată stăpâna pisicii.
- Asta după ce au mâncat din acelaşi castron! răcneşte mama lui Ronald.
- Şi asta e marea problemă? întreb revoltată.
- Ha! Se vede că răspundeţi la telefoane...., încearcă o lovitură sub centură vecina cu potaie.
- Dar vă mulţumesc! Sunteţi de o delicateţe rar întâlnită, contraatac cu o privire care nu spune nimic bun.
- Mă scuzaţi, nu am vrut să sune aşa, dar sunt foarte tensionată, face un pas înapoi mama Beagle-ului campion.
Am de ales între a-i ura un sincer "Die, bitch, die!!!" şi a dezamorsa
situaţia. E, totuşi, sâmbătă seară, pe mine mă doare capul îngrozitor
din cauza presiunii atmosferice (aşa că profit de moment pentru a le ura
toate cele bune meteorologilor care mă ameninţă de ore bune cu o ploaie
ca-n poveşti), deci e mai bine să aleg soluţia paşnică. Mă întorc spre
vecina mea de palier şi o întreb:
- Pot să intru la dumneavoastră în sufragerie?
- Cum să nu, spune biata femeie.
Îmi strâng mai bine halatul pe mine şi deschid uşa camerei. Pe canapea,
Rozy stătea într-un capăt, Ronald în celălalt. Aprind lumina şi spun
scurt:
- Ronald, treci! mitraliez, apăsând pe consoanele puternice.
Potaia dă din coadă, coboară de pe canapea, dar parcă nu şi-ar părăsi
atât de repede noua prietenă. Se duce la ea, o miroase şi îi aranjează
freza cu cea mai lungă limbă de câine pe care am văzut-o vreodată. Îi
fac loc să iasă pe hol, după care deschid uşa apartamentului ca să poată
ieşi pe palier. Acolo mă aşteaptă două doamne exoftalmice.
- Vai, dar cum aţi reuşit? Că la mine a vrut să sară!!!! exclamă fericită mama Beagle-ului.
- Doamnă, atât timp cât conştientizaţi că sunteţi stăpâna animalului şi
nu tovarăşa acestuia, veţi putea face acelaşi lucru! închei doct.
Mama lui Ronald îi pune imediat lesa şi o ia la goană pe scări, la
etajul care a consacrat-o. Sper că îi va ierta blasfemia de a se fi
atins de un pliculeţ de Whiskas şi nici nu îl va băga imediat în cadă,
ca să-l scape de cea mai mică urmă pisicească.
În ceea ce mă priveşte, misiunea este îndeplinită, aşa că mă pot
îndrepta liniştită spre propriul apartament. Nu ajung la uşă, când o aud
pe mama lui Rozy:
- Dumneavoastră nu sunteţi telefonistă, nu-i aşa?
- Ba da, dar înainte am lucrat la un pet-shop, aşa că ştiu cum să mă port cu animalele.
Am închis uşa cu un rânjet diabolic, dorindu-mi ca la spectacol să fi
asistat şi domnul P., singurul care-mi înţelege umorul. Apoi mi-a
încolţit în cap un gând: ce-ar fi să-mi iau un Mastino Napoletano? Poate
e momentul să se termine odată dictatura potăilor de mici dimensiuni.
No comments:
Post a Comment