Viaţa în blocul meu (VIII)

Ador ploile de vară! Sunt mai puţin entuziastă atunci când vine vorba despre furtuni, dar am grijă ca mereu să fiu pregătită cu o umbrelă, dacă este cazul. Iar de când mi-am instalat o aplicaţie meteo pe telefon, chiar nu mai pot fi luată prin surprindere. Însă am învăţat un lucru esenţial: umbrela de poşetă te scapă de multe probleme. Dar asta am aflat acum nişte ani...

16 mai 2012

Spre deosebire de relaţiile cu oamenii, interacţiunea mea cu patrupedele lătrătoare este una foarte bună! Indiferent de dimensiunile câinelui - mai ales ale celui vagabond, înnobilat cu titlul de "comunitar" - reuşesc să stabilesc o relaţie de comunicare, de natură să nu se finalizeze cu muşcături. Posibil ca toate cunoştinţele mele să se fi acumulat în perioada în care am fost mândra posesoare a unui Rotweiller. Plus că, încă din copilărie, am manifestat o atracţie permanentă faţă de câini. Chiar şi faţă de cei suferind de turbare, pe care am încercat să-i cazez în apartamentul familiei, pentru că păreau bolnăviori.

Seara asta, însă, încrederea mea în capacitatea de a stabili o legătură amiabilă gen "blondă - haită de câini" a fost zdruncinată din temelii. Cauza a fost pur meteorologică. Acum o să vă puneţi întrebări asupra sănătăţii mele mintale. Nu e cazul! De la ploaie mi s-a tras, credeţi-mă!!!

Ca orice femeie cu machiaj şi cu o oarecare coafură, nu puteam să plec la muncă fără umbrelă. Doar că nu e de-aia model mini, pentru a putea fi ascunsă în paporniţă odată ce nu mai ai treabă cu ea. E de tip Sherlock Holmes. La dus, a fost perfect. Ploua cu găleata, potăile se ascunseseră prin locuri numai de ele ştiute, siguranţă maximă! La întors, când nici măcar nu mai picura demonstrativ, am venit cu umbrela transformată în baston de promenadă. Doar că javrele au perceput-o ca fiind un băţ. Ce mai freamăt, ce mai zbucium, ce mai lătrături... În zadar le-am vorbit precum Andreea Marin la "Surprize, surprize", nervozitatea era maximă. 

Aşa că ce era să fac? Să mă duc cu haita zgomotoasă după mine până la uşa blocului? Să pornesc într-o alergare cu genunchii la piept? Să încep să pocnesc câinii? Nici gând! Am luat cea mai înţeleaptă decizie cu putinţă: mi-am deschis umbrela - repet, nu mai ploua - şi am păsit demnă spre vastele apartamente. Câinii s-au calmat instantaneu (probabil se întrebau cine e aia cu capul mare, care respiră greu), taximetriştii m-au claxonat, iar un cocalar mi-a dat o informaţie de o valoare inestimabilă: "Fă, vezi că nu mai plouă!"