Semaforul Inimii, Catena!

Încep prin a pune o întebare: "Care dintre voi îşi ia actele, atunci când se duce seara la non-stop-ul din cartier?" Exact, nici eu. Doar că am avut o tresărire în clipa în care, abia ieşită din bloc, am auzit un fluieraş. Erau doar două variante: ori Zănaticul Cartierului dirijează traficul, ori e un poliţist de la Rutieră trimis într-o misiune bizară.

Mi-aş fi dorit să fie Zănaticul, dar iată că era de-a dreptul un poliţist care - din motive necunoscute - dirija semaforul de lângă farmacia Catena. Era verde, dădea din mâini ca ventilatorul. Era roşu, îşi băga nasul în telefon. Mă gândesc imediat că a ieşit la provocare, ca să reediteze faza cu doamna indisciplinată care a făcut multe valuri pe Internet. 

Ajung la semafor. Era roşu. Profit de ocazie să analizez poliţistul. Înalt, tânăr, suplu. Părea "deontolog", nu "şpăgolog". Se face verde. Ridic ochii spre el, ca să-mi confirme că nu-i voi încurca misiunea dacă traversez. Îşi mută fluieraşul în colţul drept al gurii, iar din colţul stâng îmi dă comanda: "Traversaţi!"

Traversez, mă duc la magazin, îmi iau ce-mi trebuie, revin la trecerea de pietoni. Strada goală. Nu trecea nicio maşină. Oamenii stăteau grupaţi la semafor, că era roşu. Poliţistul de la Rutieră era netulburat. Nu treceau maşini, deci ce-l împiedica să stea cu nasul în telefon? 

Unii mai curajoşi au ales să traverseze. Poliţistul nu a avut nicio reacţie. Şi atenţie, vorbim despre două benzi pe sens, plus încă două şine de tramvai. Neinteresant, doar nu trecea nicio maşină. Mă gândesc că nu ar fi rău să mă îndrept spre casă. Dar nu brusc. Două benzi, două şine de tramvai, astfel încât să mă aflu vis-a-vis şi cât mai aproape de purtătorul de fluieraş. Nu-mi duc drumul până la capăt, pentru că deja mă încearcă o curiozitate pur jurnalistică.

Între mine şi poliţist sunt 7 metri regulamentari. Iar din spate aud o voce puternică:

- La ora 1.00, să plece primii spre Deveselu. Iar restul să aştepte 20 de minute şi să se  îndrepte spre Tuzla. Da' ce, americanii ăştia cred că fac tot ce vor ei?

Hopa! În cartierul muncitoresc de fiţe, în care e plin de piloţi şi stewardese se aude o voce care dă comenzi de genul ăsta? Interesant. Dar nu pentru mult timp. În câteva secunde, omul - care chiar trăia în lumea lui - a cerut două escadrile care să se ducă până la Kogălniceanu, pentru că nu avea de gând să-i lase pe yankei să-şi facă de cap.

"Comandatul suprem" e neplăcut de aproape de mine. Zbiară şi se agită, de parcă ar ţine în spate toată povara Lumii. Poliţistul ridică ochii din telefon, îl priveşte o clipă pe individ, după care revine la ale lui. Deja nu mă mai simt confortabil, aşa că traversez. Da, este încă roşu. Semaforul Inimii (în varianta pentru pietoni) stă 30 de secunde pe verde şi aproximativ 3 minute pe roşu. A fost pus înainte alegerilor, pentru că s-au plâns nişte băbuţe, iar primarul ştia că nu e cazul să rişte voturi.

Trec pe lângă poliţist şi-i spun, privindu-l în ochi şi îi spun cu cea mai metalică voce de care am fost în stare:

- Scuze, dar nu mai suportam urletele!

Poliţistul are ochii goi. Nu înţelege de ce m-aş fi aşteptat să intervină. Ar spune ceva, dar nu îi vin cuvintele, aşa că începe să sufle în fluieraş. Venea alene un Matiz, tocmai bun să fie grăbit, ca nu cumva să blocheze traficul.