Mania diminutivelor

Sunt absolut sigură că fiecare dintre noi, indiferent de sex, foloseşte - în mod aproape constant - măcar un diminutiv. În cazul meu, diminutivul care îmi inundă zilele de muncă este "pisicuş" şi desemnează un minunat exemplar uman, care - în mod normal - s-ar intitula "redactor". În fine, aş putea să-i spun şi "măgăruş", în clipa în care îmi trânteşte cele mai idioate replici posibile. Nu se întâmplă, pentru că mă face să râd în hohote. Aşa că - pentru moment - "pisicuş" sună bine.

Totuşi, n-aş putea în vecii vecilor, să mă duc într-un mall şi să caut "rochiţe", "fustiţe", "pantofiori", "săndăluţe", "gentuţe", să admir "cerceluşi", desigur după ce-mi parchez "maşinuţa" Nu că aş avea "maşinuţa" mea, pentru simplul motiv că n-am "carneţel de conducere". Iar aici nu intrăm în amănunte.

În orice caz, ori de câte ori aud aceste diminutive, mă gândesc automat la "ciorbiţă de văcuţă".  Deci de ce "ciorbiţă" şi de ce "văcuţă"? De ce este mai gingaşă "ciorba de vacă" comparativ cu "ciorba de burtă"? Da, ştiu, sunt tot o întrebare.

Dar asta nu mă împiedică să dezvolt subiectul. Acum să presupunem că ciorba de burtă nu mai este discriminată şi este alintată la rândul său. Ce urmează? Să vină un ospătar care să întrebe dacă nu e cazul să mai adauge nişte "smântânică" şi nişte "ardeiaşi iuţi" la "ciorbiţa de burtică" pe care tocmai a adus-o? Personal, aş face nişte corelaţii deloc măgulitoare.

Staţi aşa, că şi bărbaţii - alţii decât ospătarii - au propria lor listă de diminutive. Ce-i drept, nu îşi iau "pantalonaşi", dar cer "pâinică", iar la sfârşitul mesei vor un "vinişor" sau un "şpriţuleţ", cu toate că nu ar refuza nici o "berică". Iar dacă ar putea ieşi în fiecare weekend la un "grătărel", viaţa lor ar fi perfectă. Haios este că aceeaşi bărbaţi sunt de-a dreptul indignaţi atunci când o vânzătoare le cere - de exemplu - 2 lei şi 20 de "bănuţi".

Concluzia e simplă: nu mai aruncaţi diminutive în rafală. Nu vă fac să păreţi nici mai sensibili şi - fără îndoială - nici mai tineri.