La ora la care ajung acasă, e puţin probabil să pot purta vreo conversaţie cu un vecin. Cei cu program "9 to 5" sunt deja instalaţi în faţa televizoarelor, iar corporatiştii frenetici abia îşi parchează maşinile, după care se scurg - vlăguiţi - spre intrarea în bloc. De obicei, nu sunt capabili să spună ceva mai mult decât "'mnă seara". Asta dacă nu cumva îmi fac doar un semn scurt din cap, semn că au răzuit deja cartela de interfon, aşa că am drum liber.
Seara asta, însă, era o agitaţie la scara mea de zici că se întâmplase cine-ştie-ce grozăvie. Pe principiul "Ce mai freamăt, ce mai zbucium", atât locatarii "9 to 5", cât şi corporatiştii proaspăt-aterizaţi de la muncă, se agitau prin faţa blocului cu o frenezie demnă de o cauză mai bună.
Nefiind vreo amatoare de socializare, m-am îndreptat direct spre scara blocului, în speranţa că voi reuşi să evit nefireasca fremătare. Dar nu mi-am scos bine cheile din geantă, că mă trezesc cu o vecină îngrijorată, care mă întreabă:
- Nu l-aţi văzut pe Toto?
Nu ajung să formulez un răspuns inteligent, din care să reiasă că nu mă interesează nicio formă de viaţă numită Toto, dacă nu cumva este vorba despre un puşti care s-a rătăcit, când îmi cad ochii pe încălţămintea ei. Nu, nu se poate... Deci nu se poate!!! Vecina avea balerini roşii. Cum să fac să nu-i răspund: "Îmi pare rău, Dorothy, nu l-am văzut!"??? Din fericire, vecina nu îmi lasă timp de reacţie, pentru că simte nevoia să completeze:
- Îl ştiţi pe Toto, nu? De la etajul al 2-lea!
- Îmi pare rău, nu-l ştiu! Câţi ani are, întreb deja simţindu-mă prost că nu ştiu numele tuturor copiilor din bloc.
- A, e mai bătrânel! Are vreo 11 ani. Dacă nu chiar 12, precizează vecina.
Răsuflu uşurată. Toto e una dintre potăile din blocul meu, nu un copilaş neajutorat, pierdut la ceas de seară. Aşa că îmi permit să-i lansez o replică scurtă şi seacă.
- Scuze, nu l-am remarcat!
- Dar îl ştiţi, nu? Acum e proaspăt tuns şi nu mai este atât de pufos, dar stăpânii i-au lăsat un smoc de blană în vârful cozii, turuie vecina cu pantofiori roşii.
- Blocul e plin de bichoni şi pechinezi. Şi de combinaţii între bichoni şi pechinezi. În mod sigur e prin preajmă. Continuaţi să-l strigaţi, îi sugerez în timp ce îmi îndreptam cartela spre interfon.
- Dar dumneavoastră vă pricepeţi la animale, ce vă costă să-l strigaţi?
Da, eu sunt marea specialistă în animale a blocului, aşa că trebuie să-mi urmez destinul. Mă uit la vecinii care examinează toate tufele din faţa blocului nostru, ba chiar s-au extins la blocul alăturat, după care decid să ocolesc clădirea. Nu simt nevoia să fiu o doamnă, aşa că mă pun pe fluierat. Din curtea casei din spate, prin gardul spart, iese o formă de viaţă odinioară albă, care sunt sigură că se intitulează Toto. Îmi reprim dorinţa de a-i trage un şut în partea dorsală, pentru că îl înţeleg. După ce eşti ţinut în casă toată ziua, e normal să mergi să te joci cu golanul ăla care are atât de mult spaţiu la dispoziţie.
Ca să nu mă mai lungesc, Toto a revenit în sânul familiei, unde va suferi un îndelungat proces de curăţare, iar eu sunt din nou Cea-care-vorbeşte-cu-animalele. Mă gândesc cum ar fi dacă oamenii ar putea suferi un transplant de neuroni. Astfel încât să se cupleze doi câte doi, ca să facă sinapse. Dacă nu găseşti ceva în faţa blocului, nu ar fi normal să cauţi şi în spatele blocului???
No comments:
Post a Comment