Povestea unui festival născut mort

Acum două duminici, pe la vreo 3 şi un pic, îmi sună telefonul. Fac ochii mici şi răi, întrebându-mă: A) Cine îşi permite să mă deranjeze în weekend? B) Cine îşi permite să mă deranjeze la o oră la care aş fi putut să-mi fac siesta? Mă uit la ecran: număr necunoscut. Îi acord omului prezumţia de nevinovăţie, aşa că decid să-i răspund.

Aud o voce de bărbat zglobiu, care - după ce se prezintă - mă anunţă că este organizatorul unui super-festival de muzică rock, ce o să spargă tot ce există pe piaţa românească. Amabilă, precum mă ştiţi sau mă intuiţi, intru în miezul problemei.

- Am înţeles! Cu ce îţi pot fi dezagreabilă?

- Ha-ha-ha, deci eşti la fel şi în realitate! Uite, intenţionez să invit şi bloggeri şi m-am gândit la tine, să vii şi să scrii despre festival. Cu ironie, cum ştii tu.

Interesant, mi-am spus. Omu' habar n-are că lucrez la televizor, mă invită ca blogger. E pentru prima dată în viaţă când mi se întâmplă aşa ceva, în consecinţă îi cer line-up-ul (adică să-mi spună cine urcă pe scenă). Interlocutorul începe să-mi înşire nume de trupe (de câteva nu auzisem în viaţa mea), după care vine cu ce considera el că o să mă convingă pe vecie:

- Şi se împlinesc 30 de ani de Dream Theater!

- N-am făcut o pasiune pentru trupa asta. În plus, nu-mi plac formaţiile de old-boys. Eu vreau să ascult trupe de scandinavi tineri, supăraţi, cu pletele până la brâu. De-ăia care figurează în topuri. Ai aşa ceva în meniu?

- N-am ce vrei tu, dar....

Nu vă mai plictisesc, mai ales că toată conversaţia a durat 40 de minute. Un adevărat chin pentru mine, care urăsc să vorbesc la telefon. A, să nu uit. Alt punct de atracţie al festivalului era faptul că fiecare blogger urma să aibă o conexiune proprie la Wi-Fi, pentru că evenimentul avea drept partener o firmă de telefonie mobilă.

Oricum, ne luăm "la revedere", urmând ca a doua zi, adică luni, să primesc un mail de la asistenta domnului organizator, ca să ştiu ce urmează să se întâmple. După încă o săptămână, îi trimit eu un mail. Cu un singur rând: "Bună! Cum ne organizăm pentru weekend?" Niciun răspuns. Miercuri-seară îi dau un SMS. Tot scurt. Niciun răspuns.

Intru pe pagina de Facebook a festivalului. Nicio postare din partea organizatorului, doar că rockerii erau din ce în ce mai isterizaţi. Aveau şi de ce, de vreme ce trupele pe care doreau să le vadă îşi anulau rând pe rând participarea. Mâine ar fi urmat să aibă loc festivalul. La Romexpo, spaţiu generos, în care rockerimea putea să se desfăşoare în voie. 

Dar abia astăzi, la ora 13.00, marele organizator a catadicsit să dea un comunicat, în care a invocat probleme tehnice (în realitate, nu vânduse nici 1000 de bilete, deci de unde bani de plătit trupele) şi anunţa organizarea unei şuşe în Silver Church (ăsta e doar un club), la care ar fi participat câteva trupe româneşti şi parcă două din străinătate.

Ca să n-o mai lungesc, festivalul care ar fi trebuit să spargă tot ce există pe piaţa românească a murit din faşă. Aşa cum a murit din faşă şi dorinţa mea de a mai participa (în calitate de blogger sau nu) la orice eveniment organizat de respectivul domn, care s-a dovedit a fi o mostră de neseriozitate şi laşitate.

Iar dacă citeşte ce am scris, sper să aprecieze şi de data asta modul în care scriu. Oricum I Am The Rocker? NOT this way.