Pentru orice femeie, "mostră" reprezintă un cuvânt irezistibil, mai ales când i se spune "sample". Ştim în mod sigur că, în magazinul de cosmeticale de top în care am intrat, vom primi o mostră de parfum, de fond de ten, de cremă de mâini sau de faţă şi tot aşa. Chiar şi gamer-ii ştiu ce înseamnă o mostră, doar că - în cazul lor - se numeşte "variantă demo".
Ce înseamnă "sample" sau "demo", de fapt? O părticică dintr-un produs nou-lansat, pe care un promoter - direct sau prin intermediul unei reviste de specialitate - ţi-l oferă ca să te "prindă de nas". Pe scurt, să-ţi placă şi să-l achiziţionezi.
Ce înseamnă, însă, un "sample" în muzică? Potrivit Wikipediei româneşti, este un fragment digitalizat sonor, relativ scurt. Nu e orice fragment digitalizat sonor, relativ scurt. Este exact ACEL fragment care se fixează în creierul celui care ascultă piesa. Cel pe care îl aştepţi să intervină într-un anumit moment şi pe care te zgudui fericit, pentru că îţi place de mori.
Normal, piaţa celor care compun sample-uri nu este deloc neglijabilă, mai ales că majoritatea sunt muzicieni cu ani grei de studiu în spate. Ca să nu mai vorbesc despre psihologii (da, un sample se naşte şi dintr-o colaborare cu un psiholog care cunoaşte "masa de manevră") care decid dacă anumite sunete se duc acolo unde trebuie sau dacă trebuie eliminate. Vreţi să mai discut şi despre "chimicalele" scoase pe piaţă, care augmentează efectul sunetelor asupra creierului şi produc anumite reacţii? Nu, aşa-i? Parcă nici eu nu m-aş băga pe treaba asta.
Iar după această introducere interminabilă, să venim în frumoasa noastră ţară România, unde - un neprofesionist în ale muzicii (incidental unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Top 5 cum ar veni) - remarcă, absolut justificat, că sunt prea multe piese actuale care seamănă cu nişte piese scoase în urmă cu o grămadă de ani.
Normal că, fiind o persoană publică, remarcile lui nasc reacţii. Dar cea mai tare vine de la un domn despre care ştiu doar că, la un moment dat, a fost cuplat cu o "conservatoristă". Nu-l identific pe piaţa muzicală după nicio piesă de marcă. Dar să vedem ce-i spune respectivul domn prietenului meu.... Repet, prietenul doar ascultător, nu cunoscător de muzică.
"Partea despre care ai spus tu că este furată, este un sample. Cauta pe Google “music sample”, ca să te dumireşti ce inseamnă. Acel sample, eu l-am cumpărat (cu factură) dintr-o bancă de sunete internaţională."
Personal, am apreciat faptul că a spus "bancă de sunete internaţională" şi nu "bancă de sunete internaţionale". Respect şi partea cu factura, pentru că proprietatea intelectuală trebuie plătită. Dar acum mă întreb... Chiar a secat imaginaţia muzicienilor de studio din România, încât trebuie să fie cumpărate "piuituri" din străinătate? Şi ce se întâmplă dacă doi cântăreţi cumpără "piuituri" similare şi doar le schimbă tonalitatea? Asta înseamnă că au inventat ceva nou sau că se vor acuza reciproc de plagiat?
În acelaşi timp, mă întreb de ce a fost nevoie să-mi bat capul cu Matteo Carcassi şi cu metoda lui de chitară?! Doar ca să învăţ ce-i aia digitaţie şi să fac diferenţa dintre bemol şi becar? Clar, ai mei ar fi trebuit să mă dea la un curs intensiv de compus muzică din tastatură. Probabil acum aş fi fost milionară în euro.
No comments:
Post a Comment