Şi nu vă povestesc din cărţi, ci din propria experienţă. După 22 de ore de travaliu (beat this, MOF), în viaţa mea a apărut un ghindoc frumos-foc şi cu o grămadă de păr. În fine, frumos-foc îl vedeam doar eu, maică-sa. Pentru că a apărut tatăl, care a declarat: "Seamănă cu cineva din Stăpânul Inelelor".
Superb, mi-am spus, având în vedere că soţul a reuşit să vadă doar prima parte a trilogiei, pe motiv că: "E prea epic pentru mine! Cred că e doar pentru rockeri!" Adică pentru mine, cum ar veni. Pentru că el, bluesman fiind, are alte repere.
Cu toate astea, m-am bucurat că Domnul şi Stăpânul s-a străduit să mă facă să mă simt confortabil. Deja îmi imaginam personajul cu care îl identifică pe Moştenitorul Coroanei.
Dar nu, greşeam profund! Pentru că ceea ce mie mi se părea a arăta sublim, pentru tatăl mult mai realist arăta cu totul altfel...
M-am abţinut să reacţionez, pentru că mai eram în cameră cu două doamne şi nu se făcea să dau cu perne în omul care se strecurase timid în încăpere cu un hălăţel alb pe umeri şi cu pletele strânse regulamentar în coadă. Bine, admit, aş fi dat cu pumnul, dar - după o naştere naturală - nu eşti chiar foarte zglobie.
Însă recent am dat peste o galerie de bebeluşi pe care în mod sigur mamele lor îi văd superbi. Nu, nu sunt. Din contră. Dar simt că vor veni tare pe turnantă. Al meu aşa a procedat.
No comments:
Post a Comment