Vikingii întâmpinau moartea cu seninătate. Ştiau că se duc la Odin, acolo unde nu mai era nevoie să lupte, să sufere sau să mai aibă vreo altă apăsare. Catharii considerau că oricine moare se va reîncarna, deci iar nu vedeau vreo problemă în a trece graniţa. Dacii, în schimb, râdeau. Ştiau că omul - cu tot cu scânteia sa divină - se va alătura acelui Întreg căruia îi aparţine. Iar lângă Sursă nu se întâmplă nimic rău.
Acum aplic principiul dacic, pentru că nu pot să jelesc un om care a fost o mostră de umor subţire şi de ironie fină. În plus, cred că m-ar pi**ui de nu m-aş vedea, dacă m-ar prinde că-l jelesc. În consecinţă, o să punctez doar nişte mici episoade ale prieteniei noastre.
******************************************************************************************************************************************************
Anul 1998 sau 1999 (că nu am memoria cifrelor). Apare el. Pantaloni de stofă, sacou şi cravată, ochelari cu lentile heliomate şi atitudine demnă, uşor ţâfnoasă. I se face prezentarea oficială: "Este noul şef de la Secţia Corespondenţi!" În câteva zile, se prinde că ştirile trebuie distribuite pe jurnale, aşa că binevoieşte să mi se adreseze:
- Ce pretenţii ai pentru jurnalul de la ora 17.00?
- Întâi să văd oferta, vine replica mea de editor proaspăt-instaurat, sigur că poate revoluţiona televiziunea din România.
- Nişte raţe rătăcite şi recuperate, un biciclist beat căzut într-un şanţ şi una bătută de bărbat, prin Moldova, vine replica.
- Acum spuneţi-mi ce ştiri aveţi!
- Ia nu mă lua de sus! Pe mine mă cheamă Feri.
- Sunt Adriana.
- Ia foile astea şi alege-ţi ce ţi-ai dori!
- Parcă m-aş băga la ştirea asta cu bătaia dintre interlopi...
- Vrei sau nu? Ce-i aia "parcă"? Ai de făcut un jurnal. Gândeşte-l!
- Vreau! Cine o scrie?
- Tu!
- Cum eu?
- Taci şi scrie... Deci "două găşti de ţigani s-au înfruntat..."
- Nu merge "două găşti"! Hai să spunem "două grupări", încerc să îndulcesc textul. Nu aveam nicio problemă cu ţiganii, pentru că - pe vremea aia - nu erau încă rromi.
- Taci odată?!, vine întrebarea iritată.
- Tac! Spune....
- Unde ai rămas?
- S-au înfruntat găştile ţigăneşti...
- Bun! "... pe uliţa satului bihorean...." Ai vreo problemă cu bihorean?
- Vrei să scriu orădean?
- Du-te-n pi**a mă-tii!
Am continuat să scriu frumos textul, în timp ce fetele lui scoteau sincroane (pentru necunoscători, localizau pe bandă declaraţiile de care aveam nevoie). Suprinzător, aveam o ştire. În doar 10 minute. Dar tot nu puteam să mă las. Vă aduceţi aminte, nu? Editor proaspăt-instaurat, plin de el.
- Gata? Asta e totul?, întreb cu o sprânceană ridicată, de parcă nu mi-ar fi ajuns ce mi-a dictat.
- Gata! Iar acum EDITEAZĂ!, s-a burzuluit la mine.
******************************************************************************************************************************************************
Trec câteva luni. Deja aveam o relaţie mult mai bună. Descoperisem că suntem la fel de misogini, aşa că dimineaţa ne beam cafeaua în trio. El, Dan Radu Stănescu (sau DRS-ul, aşa cum îi spunea toată lumea) şi cu mine. Da, fumam ca şerpii.
- Auzi, Popesco? mă întreabă învăluit într-un nor de fum.
"La naiba, numai eu nu merit o poreclă?! Deci cum de sunt numai Popească?!", gândesc, în timp ce scot rotocoale de fum.
- Aud, că sunt doar blondă. Nu am alte deficienţe!, îi replic în timp ce mai scot şi o limbă de copil râzgâiat.
- Vezi că azi vine Sârbul prin redacţie.... Scoate naibii poza aia de pe perete, că te fac de rahat!
- Mile? Când vine? La ce oră?
- Eu zic să n-o iei de-acolo! Până în final, ce i-ai făcut? I-ai lungit pletele, i-ai pus un cercel cu cruce în ureche şi i-ai făcut şi un cioc de gigolo italian, susură DRS-ul cel cinic.
- DRS, l-am făcut aşa pentru că toate astea din redacţie mor după el! Şi nici nu corespunde standardelor mele de frumuseţe. Dar dacă se supără omul când vede poza?
- Dacă se supără, e prost! conchide şeful de la Corespondenţi.
Nu, Mile nu s-a supărat, ba chiar a izbucnit într-un mare hohot de râs. Am devenit prieteni în secunda imediat următoare, motiv pentru care mi s-a destăinuit: "M-a prevenit şmecherul ăla de Feri că am o surpriză în redacţie!". Mi-a fost destul ca să zbor spre biroul lui de şef la Corespondenţi şi să-i şuier scurt: "Eşti un ungur mic şi rău!"
******************************************************************************************************************************************************
- Cum pot să-i învăţ pe ăştia să nu-mi mai trimită fax-uri pe care să scrie "În atenţia domnului Voşoş?!"
- Roagă-le pe fete să le explice că - în cazul tău - nu se pronunţă aşa cum se scrie.
- Altă idee mai bună n-ai?
- Ba da! Să-i înscrii pe toţi la lecţii de maghiară. Normal că n-am!
- Bine... o să le spun....
DAAAA! Acum e momentul meu! Al meu şi numai al meu! Mă duc la secretariat, iau un comunicat de presă la întâmplare, pe care scriu mare şi citeţ: "În atenţia domnului VAXAS". Îl trimit pe fax-ul din redacţie. N-are cum să-l rateze. A venit mult mai devreme ca de obicei, deci e singur. Trebuie să-l ia. Da, se ridică, ia foaia.... Aştept suita de înjurături. Soseşte! Mă apropii cu o privire nevinovată, căreia i se răspunde cu una criminală. Totuşi, nu rezistă să nu rânjească precum o reclamă la pastă de dinţi. Apoi vine şi replica: "Hai să fumăm, nemernico!"
*********************************************************************************
Trec nişte ani, iar el se satură să fie şef la Corespondenţi. Se concentrează exclusiv pe studenţii lui de la SSJ. Ce-i drept, şi eu am progresat. Acum editez Observatorul de Noapte. Într-o seară, mă sună:
- Am ceva pentru tine!
- Sper că un grup de stripperi cu plete până la brâu!
- Eşti complet nebună! Am nişte oameni care ţi s-ar potrivi pe jurnal...
- Povesteşte-mi!
- Mă, sunt deştepţi! Au scânteia aia... Ţi-i trimit ca să-i testezi.
- Bine, lasă tinerele speranţe să vină la mine...
Vin tinerele speranţe (în vârstă de 19 ani/bucată), trec toate testele cu brio, sunt angajate. La un moment dat, tot la ceas de seară, vine un nou telefon:
- Bună! Cum se descurcă la**gii ăia?
- Sunt unde simţeai că trebuie să fie. Mulţumesc mult! Dacă mai ai marfă de genul ăsta, livrează.
- N-am nimic acum, dar fii atentă cu golanii ăia, că nu-mi prea vin la şcoală. Sunt prea obosiţi.
- Păi noi facem un Observator de Noapte, terminăm târziu, probabil nu sunt în stare să se trezească dimineaţa..., încerc să salvez situaţia.
- Îţi par cretin? Spune imediat de ce nu ajung la şcoală!!!
- Pentru că, după ce terminăm programul, mergem să ne distrăm la raionul "Jucării" din Real Vitan! Că e non-stop! mărturisesc ca o mitralieră, ştiind că nu e bine ceea ce fac.
- Sunteţi nişte tâmpiţi! TOŢI! declară scurt şi îmi trânteşte telefonul.
******************************************************************************************************************************************************
Tinerele lui speranţe de 19 ani au ajuns în anul terminal. Li se arată de licenţă. Clar, trebuie să ne întâlnim. La o crâşmă, evident... Că doar nu la Academia de Arte Frumoase. Ei, timizi. Normal, pentru că le era profesor. Eu, relaxată. Doar acumulasem atâtea poveşti de-a lungul anilor.
- Şi ce mai faceţi?
- Cu munca... Ştiri... Treabă multă... Suntem bine...., se încalecă tinerele speranţe în declaraţii.
- Sunteţi nişte la**gii!
- Hi-hi-hi! chicotesc tinerele speranţe.
Simt nevoia să intervin, pentru că îi simt pe ai mei (da, erau deja "ai mei") în pericol. E cazul să-i reamintesc bancul cu care l-am cucerit iremediabil.
- Auzi, Feri? Ştii ce face o femeie în pat după o partidă de sex?
- Ia spune!
- Deranjează!
- Ho-ho-ho! Da' nu mă prosteşti!
******************************************************************************************************************************************************
Aş mai avea să vă povestesc o grămadă... Dar acum îmi vine în minte doar ultima noastră întâlnire, care nu a fost cu mult diferită de precedentele.
Vara anului 2014. El vine în redacţie. Îi sar în întâmpinare şi - pentru că nu ne-am mai văzut de ceva vreme - ne pupăm călduros. Când îl văd că înţepeneşte, cu o privire acuzator-întrebătoare:
- Ce ţi-ai făcut?
- Ce să-mi fac?
- Ţi-ai băgat silicoane? Eşti complet cretină?
- Nu, Feri, nişte kilograme în plus şi un sutien cu push-up, îi explic binevoitoare, că doar ne ştim de atâţia ani.
- Aha....
- Feri.... FERI!!!!!!
- Ce-ai de urli?!
- Concentrează-te! Încearcă să mă priveşti în ochi!
- Nu pot! Eşti.... monumentală!
- În regulă.... Cu ce ocazie pe la noi?
- Păi trebuie să mă întâlnesc cu oamenii din "borcan", îmi spune arţăgos, indicându-mi biroul cu perete transparent al şefilor.
- Vrei să te conduc?
- Las' că mă descurc şi singur...
******************************************************************************************************************************************************
A fost ultima noastră întâlnire de pe lumea asta. Sper doar să fie atât de priceput încât să-i localizeze pe DRS şi pe Mile, astfel încât - la un moment dat - să reuşim să ne facem o mică redacţie. Într-un colţ de Rai. Dar până atunci, "La revedere, Ferenc Vasas!"
No comments:
Post a Comment