Nu mi-a fost dat să întâlnesc - până acum, cel puțin - o persoană care să nu aibă măcar o fobie! Unii au teamă de avion (deși nu au urcat vreodată într-unul), altora le este frică de crocodili (nu au văzut vreunul în realitate, dar asta nu i-a împiedicat să-mi aducă daruri sigilate bine în pungi de plastic ”cu șină”, ca nu cumva să atingă pielea aia scârboasă), iar lista poate continua.
Personal, pe persoană fizică dacă vreți, am o repulsie față de păsări și de broaște. Ambele perfect justificate. Vecina bunicilor mei de la Mediaș (unde curțile comunică prin ”portiță”) mă ruga să dau de mâncare păsărilor ei, cazate într-un țarc enorm din sârmă. Aveam vreo 4 ani. Și paralizam de fiecare dată când tâmpitele alea se repezeau spre mine, purtătoare de cratiță cu boabe de porumb. Cu broaștele a fost mult mai simplu. Mi-a sărit o spurcăciunea de-aia rece pe picior și aia a fost.
Cu toate acestea, am decis să recurg la răzbunarea supremă. Mănânc carne de pasăre și ”piciorușe pane” de pui-de-baltă de nu s-a mai văzut. Bine, că nu cumpăr vreodată pui întreg, doar tranșat, dezosat și fără pieliță, pentru că nu suport să ating așa ceva, e partea a doua. Și nici nu gătesc respectivele ”piciorușe pane”. Le comand la crâșmă, dar numai dacă simt că am ceva de dovedit.
Însă nu înțeleg un lucru: de ce este necesar să-ți transmiți fobiile copiilor? Sau e o chestie elegantă? Mie mi-e frică de gândaci, așa că tu - fiica mea - trebuie să răcnești cât poți când vezi orice insectă. Sau mie mi-e frică de șoareci, așa că o faci și tu, că te ia mama naibii dacă îmi vii cu vreun hamster acasă.
Oricum, chestia cea mai haioasă am văzut-o la o tipă despre care știam că nu clipește nici dacă explodează grenada lângă ea și care a început să urle ca disperata când a văzut o furnică pe fața de masă. Am lăsat-o să-și facă programul, după care - la momentul potrivit - am luat-o de o aripă și am târât-o (mai mult sau mai puțin) în baia restaurantului. Iar acolo a urmat conversația...
- Ai țipat când ai văzut o furnică... Ești bine cu capul?
- Mă, tu le-ai văzut pe sensibilele alea care se lamentau?
- Da, dar noi am ieșit la o distracție în gașcă, ce te interesează ce spuneau alea? Erau la program de impresionare: ”Vai, ce sensibile suntem!” Tu ce scuză ai?
- I-ai văzut pe popândăii ăia cum săreau să le scape de pericol?
- Unu: i-ai numit popândăi, deci nu te interesează vreunul. Doi: de când trebuie să te salveze cineva din vreo situație? Ok... cât ai băut?
- Am țipat la o furnică... Tu ce crezi?
- Cred că sărim în două taxiuri și plecăm - fiecare - spre casa ei.
- Zici tu?
- Sunt sigură, deci nu zic... Mișcă! Zâmbește frumos, spune că trebuie să-ți scoți câinele la plimbare, că e ora. Nu menționezi rasa câinelui. Dacă te întreabă cineva, spui că e Bichon. Frisee. Maltez. Nu mă interesează. E Bichon. Iar mâine, la 9.00, are oră la coafor, deci nu mai poți să rămâi.
A doua zi, pe la prânz, primesc o poză pe WhatsApp. Un gândac de-ăla negru, lung și dolofan, făcut afiș în cadă. Mesajul care a însoțit fotografia a fost cel pe care îl așteptam: ”I`m back! Mă doare capul de mor. Ai și tu o ciorbă acră prin frigider?”
N-aveam ciorbă acră, dar aveam mâncare gătită, deci ”vizita de dregere” putea să se producă fără probleme. Normal, am avut nevoie de explicații suplimentare.
- Îți aduci aminte că ai răcnit când ai văzut o furnică pe masă?
- Da, mă... dar așa mi-a spus mama să mă comport în societate. Dacă sunt bărbați prin preajmă, să mă prefac că sunt vulnerabilă.
- Și după câte pahare ți-a reușit?
- Păi n-am numărat carafele...
Una peste alta, stimați domni, atunci când niște muieri încep să răcnească precum disperatele că au văzut, au simțit sau au intuit că există ceva care le-ar pune viața în pericol, puteți interveni salvator. Doar să nu vă credeți salvatori.
Iar acum permiteți-mi să vă prezint noul meu animal de companie. Îl cheamă Axel. De la Axel Munthe.
No comments:
Post a Comment