XXX Tentacion vs Școala Veche (roman-fluviu)

Știu, din start, că mulți dintre voi habar n-aveți cine este XXX Tentacion sau - pe scurt - X-ul, așa cum îmi place să-i spun celui care mi-a furnizat un superb ringtone numit ”Revenge”. Dar sunt un om bun și vă explic. Este un rapper din generația nouă, împușcat mortal în urmă cu niște luni. Și habar n-aveți cine e, pentru că le-ați spus copiilor voștri că aia nu e muzică. Iar ei au făcut un pas în spate și s-au limitat să discute cu prietenii și să-și asculte muzica la căști.

Sunt sigură că le-ați și explicat ce-i aia muzică. Treaba aia care se face cu instrumente, nu e ceva electronic. În fine, presupun că fanii Vangelis, Jean-Michel Jarre, Kraftwerk sau Depeche Mode nu au făcut asta, dar nici n-au primit cu entuziasm noua generație de rapperi.

Deci cine sunt triștii ăia care mormăie în microfon? Nu dați pe Google, că vă spun eu. Se numesc ”mumble rappers” și sunt ”consumabile” pentru producătorii de muzică de peste Ocean. Le încurajează excesele, le furnizează stupefiante, îi promovează la maximum și se roagă să dea în primire cât mai curând, ca să scoată bani de la fanii nostalgici. XXX Tentacion (decedat, precum spuneam) continuă să scoată piese și să le aducă profit.

Bun, iar acum faceți un pas înapoi. Voi, la 14 ani... Indiferent care dintre voi. Ce ascultați și ce părere aveau părinții despre sunetele care vă răzbăteau din cameră? Nici aia nu era muzică, nu? Era ceva nou pentru urechile lor. Ceva inacceptabil. O oroare. Cum putea să le placă așa ceva? Oribil! Nu, nu și nu.

Dar să revenim la copiii sau, mai degrabă, adolescenții care ascultă ”mumble rappers”. Adică ”rapperi mormăitori”, pentru că abia dacă deschid gura când cântă. Însă, chiar dacă nu vă place muzica lor, e indicat să le ascultați textele. S-ar putea să aveți surprize. Să înțelegeți, din versurile alea, prin ce trec copiii voștri. Care nu vă mai vorbesc, pentru că au ajuns la vârsta aia idioată (ne-o amintim cu toții) la care cred că știu totul. Plus că le-ați spus că ascultă o muzică dezgustătoare.

Pe scurt, ”mumble rappers” - majoritatea cu o viață distrusă încă de la cele mai fragede vârste - vorbesc despre ce se întâmplă în cartierele obscure sau în familiile în care au fost plasați, despre luptele pe care le-au dus, la propriu, despre droguri, despre cum încearcă să se reabiliteze, dar mai alunecă pe parcurs, despre cum încearcă să aibă relații normale și eșuează... Plus că toți sunt tatuați pe față, au piercinguri și dreaduri colorate... Pe scurt, e nasol. 

Cum au ajuns ai noștri să asculte așa ceva? O să-mi spuneți că așa fac toți, că așa e generația asta depedentă de Internet și care nu mai citește deloc. Serios? Doar astea sunt motivele? Personal, cred că părinții au o altă vină: nu se adaptează vremurilor.  

Nu o să invoc treaba aia care deja mă plictisește cu adultul obosit și stresat, măcinat de problemele de la serviciu și de rate. E o realitate, dar nu cred că acolo e cauza. Din punctul meu de vedere, e vorba despre lipsă de comunicare. ”Vreau să fiu părintele perfect, deci o să mă comport ca atare, iar copilul meu nu are voie să-mi repete greșelile!” De acord, dar ca să știe ce greșeli să evite, trebuie să i le spui. Cât se poate de deschis.

N-am ezitat nicio secundă să-i spun fiului meu când am avut o zi grea sau că am creierul varză și chiar nu pot să ascult ce pereche de Air Jordan își dorește... I-am vorbit ca de la adult la adult. Nici nu m-am ferit să-i povestesc ce tâmpenii majore am făcut de-a lungul anilor și ce efecte au avut asupra vieții mele. Pe scurt, nu l-am tratat ca pe o floare în glastră.

Rezultatul? Deși sunt ”partea dură” a familiei, mie îmi spune toate secretele, pentru că știe că nu îl judec, doar o să-l îndrum, ca să nu-mi repete greșelile. Pe care le știe, fiindcă nu am încercat să mimez ”mamă impecabilă, exemplu de virtute pe plaiul românesc”. I-am dat destule cărți pe care să le țină în mânecă și - la nevoie - să contraatace. Pe scurt, l-am transformat din pion în jucător, iar asta  - culmea - l-a făcut să învețe ce înseamnă compasiunea.  

Iar acum, niște tips and tricks pentru cine e interesat:

- Dacă puștiul vrea să vă pună vreun ”mumble rapper”, nu-i dați cu flit. Funcționează perfect varianta: ”OK, pui tu o piesă, după care pun eu o piesă de-a mea!” Singurul risc e că o să faceți chestia asta seară de seară. Dar așa va descoperi că nu se mai compune mult, doar se fac niște remixuri. Un punct în plus pentru părinți!

- Dacă vă spune că nu îi place baletul, de exemplu, e de ajuns să-i puneți niște secvențe din ”White Nights”. Va percuta la scena cu ”O rublă, o piruetă” într-un mod neașteptat. E la vârsta la care începe să simtă spiritul de competiție. Alt punct în plus pentru părinți!

- Dacă nu vrea să citească, nicio problemă. Stați în raza lui vizuală, citiți-i cărțile, chicotiți și - dacă întreabă ce v-a apucat - spuneți-i că sunteți prea prinși de lectură ca să-i explicați. Părinții marchează decisiv! Și par apropiați de vârsta lui.

- Dacă e pasionat de gaming, iar voi nu (în fine, nu e cazul meu), măcar citiți site-urile de profil, ca să știți când apare vreo noutate în Fortnite. Care e un fenomen mondial în materie de jocuri pe computer. Un pas înaintea adolescentului este o enormă victorie. Părinții stabilesc scorul final, din penalty!

Voi reveni cu o postare pe această temă și - cel mai probabil - voi fi cât se poate de derutată, pentru că adolescentul din dotare dă semne că s-a îndrăgostit.