Am un CV scurt. Foarte scurt.

Am terminat Politehnica. Mai precis, o secție de la Chimie Industrială, care se numea ”UIPCh”. Adică Utilaje și Ingineria Proceselor Chimice. N-ar fi trebuit să fac asta. Adică să o termin. Nu aveam nimic în comun cu respectiva facultate. Doar că la vremea aia nu știam cum se gestionează părinții cu ambiții mari. Oricum, dacă mi-aș fi dorit să emigrez, respectiva facultate mi-ar fi asigurat un loc de muncă. Așa că am strâns din dinți 5 ani, timp în care am avut un singur țel: să nu repet vreun an. Asta mi-a reușit.

Ideea este că am avut examenul final miercuri, iar eu, luni, deja eram angajata unui patron italian (unul dintre cei mai mișto gay pe care i-am cunoscut vreodată), care avea nevoie de un translator de engleză-franceză, el nevorbind nici engleză, nici franceză. Ce a urmat? M-a învățat italiană în 3 luni, cu televizor și DeAgostini.

Acum, gândind precum evreul care spune ”O limbă în plus, o meserie în plus”, am vrut mai mult. Deci traducător pentru Rowenta, Tefal și Indesit era tot ce-mi trebuia. Sau mi-a trebuit o perioadă. Pentru că și asta m-a plictisit. Cât să traduci instrucțiuni pentru electrocasnice?! Da, eram inginer, știam ce face fiecare buton, dar ajunge!!!

Așa că am luat în brațe un ziar de anunțuri și am văzut că o publicație nou-apărută angaja reporteri și redactori. M-am dus, am bătut la ușă, am zis ce vreau și am fost trimisă la șeful redacției de știri externe. Test de limbă străină, test de scriitură, test de înțelegere a informației... Și așa am ajuns jurnalist. De birou, în acel moment.

Însă, în timp ce stăteam la birou și scriam știri care îmi erau - ulterior - măcelărite de șef (cam așa cum fac și eu în ziua de azi), am mai aflat ceva: de la ziar, trebuie să treci la revistă. Asta înseamnă progres. Așa că m-am descurcat și am ajuns la o revistă a transportatorilor. Am nimerit la fix: oamenii tocmai dezvoltau un ”supliment de vamă”, așa că aveau nevoie de ”alergători”. Și am alergat. ”Racheți”. Pe granițele cu Moldova și cu Ucraina. A fost cu multă adrenalină, dar de-atunci am început să simt microbul. Și, din nou, am vrut mai mult. 

Pasul următor ar fi trebuit să fie radioul. Eram cam ”măcănită” pe vremea aia, deci nici nu se punea problema, așa că am sărit direct la televiziune. Nu una națională, că nu te primeau ăia dacă nu aveai surse și nu știai să scoți un TC (time-code, adică minutul în care începe cineva să spună ceva interesant și minutul în care termină cineva de spus ceva interesant). Singura șansă, o televiziune locală. De cartier, cum ar veni în București.

Era o televiziune mică, acolo unde toată lumea făcea de toate. Așa am învățat cum să filmez, cum să țin o cameră de platou, cum să dau play la casetă în emisie, ca să nu mai vorbesc despre lecțiile de dicție, în care am învățat cum să-mi transform ”vocea de cap” în ”voce de piept”.

Înarmată cu toate aceste cunoștințe, am atacat ultima redută: televiziunea privată, care emitea la nivel național. Se întâmpla în martie 1998. Suntem în februarie 2016. Mai am un pic și îmi serbez majoratul în Antena 1. Cred că asta spune tot.

Și chiar dacă am o freză de parcă aș fi călcat pe o mină antipersonal, tot o să postez fotografia asta. Au trecut 18 ani de când am făcut-o. În ordinea numerelor de pe tricouri, de la stânga la dreapta: George Dumitrescu, Explodata, Tavi Basoc, Agnes Kiss. Anul de grație 1998.