Acum ceva timp, adică acum aproape un an, la ușă mi s-au prezentat doi tineri, ținându-se de mână. El și Ea. M-au anunțat că sunt noii mei vecini. Mai clar, cumpăraseră apartamentul de 5 camere de alături. Intenția lor era mai mult decât elegantă. Își doreau să mă anunțe că - în următoarele 6 săptămâni - vor face renovări drastice în noua lor achiziție.
Au făcut mai mult decât atât! Au pus pe ușa de intrare în bloc un anunț în care spuneau că își cer scuze pentru disconfortul pe care îl vor produce. M-am bucurat peste poate. Sincer! În sfârșit, scăpam de milițianul care își teroriza nevasta la ceasuri mici din noapte. Sau poate practicau BDSM. N-am de unde să știu, cert este că - de multe ori - veneam de la muncă și o auzeam pe doamnă plângând pe hol și spunând ”Nu te mai suport!!!” sau, mai dramatic, ”Vreau să mor!”
Dar să trecem peste asta... Să revenim la noii vecini. Renovarea n-a durat 6 săptămâni, a durat 10. Timp în care am dormit în sufragerie, pentru că se afla în locul opus ”mânuitorilor de pickhammere”. Deja dezvoltasem o variantă de sindrom Stockholm. Nu auzeam bubuituri la ora 8.00, îmi venea să merg peste ăia și să le spun că așa nu se poate. Somnul meu trebuia să fie deranjat din 10 în 10 minute, altfel nu mă mai simțeam împlinită.
În fine, s-a terminat renovarea. Vecinii cei noi s-au mutat. Totul părea perfect. Până când m-am întâlnit, într-o seară, cu El. În fața intrării în bloc. Am pornit împreună spre minunatul etaj 4, din blocul 4 din 4. Fără lift. Omul avea chef de vorbă și nu-și menaja deloc plămânii. I-am atras atenția că, în blocul nostru, din cauza acusticii, nu vorbim pe hol. Replica lui m-a lăsat mască: ”Da? Asta e regula? O schimb eu!”
Inițial, am crezut că e o glumă. Nu a fost. Familia (între timp, am constat că au și un copil) are propriile reguli. Iar acestea sunt următoarele:
- Indiferent ce oră este, toată lumea trebuie să știe că am venit acasă. Asta se face ori prin vorbit tare pe casa scărilor, ori prin tropăit intensiv. Nimic nu poate fi mai satisfăcător decât să alergi pe scări cu o pereche de tocuri care să dea deșteptarea chiar și celor mai obosiți locatari.
- Dacă trebuie să plecăm undeva dimineață, scoatem prima dată copilul din casă. Acesta ne va face conversație de pe hol sau, dacă nu are chef de vorbă, va lovi balustrada cu piciorul, astfel încât fierul, izbit cu simț de răspundere, să rezoneze în toată clădirea.
- Noi ne-am luat apartament mare ca să avem unde să ne punem pianul (sau pianina, nu știu, nu ne frecventăm). Ea trebuie să studieze. Adică să repete obsesiv același pasaj, până când îți vine să-i rupi degetele, unul câte unul. Elanul muzical o apucă undeva între 9.00 - 9.15 dimineață. Nu mai mult de o jumătate de oră, dar destul cât să-ți pună creierul pe moațe.
- Punga cu gunoi nu se ține în casă peste noapte, indiferent câte balcoane ai. Aduce ghinion, deci trebuie pusă pe hol, lângă ușă. După care o duce cine are chef. Când are chef. Poate azi, poate mâine...
- Adorăm șnițelele. Și ne place să le facem în weekend, cum se luminează de ziuă. Plus că le facem după rețetă proprie. Batem o bucată de carne, o tăvălim prin făină, ou și pesmet, după care batem următoarea bucată de carne. În principiu, batem o dată la câteva minute, ca să vă sară somnul complet.
- Dacă ne vin musafiri (cu plozi, evident), trebuie să știe toată lumea ce viață socială bogată avem. În cazul în care musafirii se simt jenați să facă zgomot într-un bloc liniștit, ba chiar își temperează copiii, avem grijă să urlăm când ajungem în fața blocului: ”Haide, bă, nu mai luați mașina voastră! A noastră e mai mare și mergem toți!”
Fiind optimistă, văd partea plină a paharului. Măcar nu sunt maneliști... Deocamdată!
No comments:
Post a Comment