În lumea ”politically correct” în care se presupune că ar trebui să ne creștem copiii, totul ar trebui să decurgă perfect, nu? Profesorii ar trebui să le stimuleze creativitatea, ar fi indicat să aibă cât mai multe ore de sport (mai ales dacă mănâncă junk-food din tonomatele amplasate în școli sau în apropierea lor), iar bullies să nu existe decât în filmele de groază.
Dar știm că nu se întâmplă asta. Profesorii (cu vechime sau chiar tinere speranțe) au metoda lor de a preda. Iar dacă asta înseamnă urlete de natură să împiedice copiii să pună întrebări lămuritoare, asta e! De 1 Martie și de 8 Martie tot vor primi flori. Ca să dea bine copilul, nu de altceva. Deși nu ajută la nimic. Plus că îi învățăm, de mici, să fie falși. Să depășim etapa.
Dar ce ne facem cu bullies? Iar acum dau timpul înapoi, când fiul meu era în ciclul primar, dar făcea de niște ani buni Qwan-Ki-Do. Soțul (odinioară practicant al aceleiași discipline) deja mârâia că puștiul e rapid, îi intră sub gardă și îl izbește în plex. În fine, jocuri de băieți în sufragerie, mi-am spus.
Numai că, la un moment dat, copilul aferent vine și spune:
- Am în clasă pe unul care bate pe toată lumea, inclusiv pe fetițe! Și pe mine m-a izbit! Ce fac, i-o dau?
Ca o mamă responsabilă, am pasat problema la tată, care i-a explicat că nu este cazul. Numai că, peste câteva zile, copilul a venit din nou, cu aceeași întrebare. Și aceeași mamă responsabilă a trimis tatăl (mult mai eficient, pentru că este calm, nu ca nevastă-sa) să discute cu învățătoarea. Doamna a percutat instantaneu și a chemat părinții turbulentului, pentru a găsi o soluție de natură să mulțumească toate părțile. Pentru că, între timp, mai apăruseră părinți cu plângeri.
Părinții bătăușului au venit, au aflat ceea ce știau deja și au promis că nu se mai întâmplă. Însă n-a trecut săptămâna, că bully-ul a mai pocnit o fetiță. Presupun că fiu-meu o plăcea, pentru că a fost mult mai decis.
- Mama, am încercat tot ce se poate. Nu s-a rezolvat. Deci i-o dau!
De această dată, mama responsabilă i-a spus doar să nu lase semne. Fiul s-a executat. Nu l-a lovit, pentru că știa că - dacă face asta - sensei nu-l mai primește la antrenament. L-am întrebat doar dacă a rezolvat situația și mi-a spus că totul este în regulă.
Dar trecut-au anii... Fiul, care este deja în clasa a 5-a, nu a mai reclamat niciun abuz. În fine, mai puțin profesorii urlători și cei care nu explică nimic, dar pretind ca ăia mici să fie experți. Pe cale de consecință (hai că v-a plăcut ”lemnoșenia”) are meditatori. Destui. Însă iar ne-am îndepărtat de subiect... Să revenim pe linia poveștii, pentru că, într-o seară, nu știu cum.... mi-a venit să-l întreb:
- Auzi, dar bully-ul ăla care te termina psihic, ce mai face?
- Ăla? Când mă vede, se atârnă singur în cuier!
Așa am aflat și cum l-a liniștit pe puștiul neplăcut, în urmă cu niște ani.
No comments:
Post a Comment