Sună interfonul. Revoltător! Și chiar dezgustător, dacă stau să mă gândesc mai bine... Cine și-ar dori să mă deranjeze la ora asta?! Și, mai ales, de ce? Îmi consult agenda și constat că niciodată nu mi-am programat o întâlnire acasă, deci de ce m-ar deranja cineva? Avem mailuri, conturi online, chiar e necesar contactul uman? Face to face, cum ar veni?! Mda... posibil să fie vreun puștan plătit de hypermarketuri să îndese pliante în cutiile poștale. Să-l ajut, deci, să-și câștige banii de club.
Apăs pe buton, după care - preventiv - mă duc agale să arunc un halat pe mine. E caniculă, stau la etajul 4 din 4, deci am și motive, dar și timp. Acum cineva apasă butonul soneriei. Deschid ușa. Nu e niciun puștan. E omulețul de la ENEL, pe care compania l-a angajat să citească prea-înaltele contoare, deși el e în situația în care ar cam trebui să facă slam-dunk până la întrerupător. Îl știu de ceva timp.
Mai precis de când i-a luat locul angajatului de aproape 2 metri care se ocupa de treaba asta. Înlocuirea mi s-a părut de o absurditate fără margini. Ca să nu mai spun cât mă enerva faptul că, ori de câte apărea, cerea scaunul precum un chirurg bisturiul. Așa că mă duceam pe balcon, luam scaunul de lemn, individul se cățăra, citea, după care spălam frumos scaunul de lemn și îl duceam înapoi pe balon...
Însă, de data asta, m-am simțit eliberată de ”povara scaunului”, așa că am deschis ușa larg.
- Bună seara, am venit să citesc contorul!
- Mulțumesc, am văzut anunțul lipit pe ușa blocului, dar nu mai este nevoie să citiți nimic. M-am mutat la altă companie...
- La mine în acte nu figurează asta, replică omulețul cât se poate de indignat.
- Vă garantez că am renunțat la ENEL fără să vărs o lacrimă. Deci nu aveți de ce să vă obosiți cu contorul.
- Dar pot să vi-l citesc și așa!
- Cu ce? Cu aparatul care înregistrează kilowatti? Și dup-aia să mă trezesc cu vreo factură?
- Păi, dacă puneți așa problema, eu nu vă mai ajut....
Deja fac ochii mici și răi... Tupeul, indiferent din ce parte vine, mă face să-mi ies din minți. Mai rău decât virgula între subiect și predicat. Mai rău decât lipsa de cultură generală la nivel minimal. În fine, înțelegeți proporțiile dezastrului... Așa că am ieșit la atac.
- Mă scuzați, v-am rugat să mă ajutați? Ați remarcat vreo privire de căprioară deznădăjduită? Sau vi se am pare că părul blond mă împiedică să notez niște cifre pe care să le trimit mai departe?
Este evident, mizam pe cartea feminismului, în speranța că individul subdimensionat, însă extrem de tupeist, va fi descurajat. Calcul greșit, desigur, pentru că am ignorat modul în care a urcat cele 4 etaje. În pas vioi, urlând ”Luminaaaaa!!!” Așa că ”Licuriciul” vine cu ceea ce credea că va fi un argument zdrobitor.
- Da, dar trebuie să vă urcați pe un scaun!
- Dumneavoastră vă reușește de la sol?
Omulețul trage aer adânc în piept, m-ar cam înjura, dar am minimum 10 centimetri în plus. Și chiar sunt mai lată în spate. Se gândește că nu e cazul să supraliciteze, însă nu pleacă fără să lanseze un fel de amenințare:
- O să regretați ENEL-ul! O să vedeți!!!
Deja simt că-l regret. Păi mă mai întâlnesc eu un asemenea bărbat serviabil?!
