Ziua Cârtiței - episodul 1

A fost odată, ca niciodată, un puști care își dorea libertate. Libertatea de a avea părul lung, chiar dacă nu aveai ”atestat de trupă”, libertatea de a putea cânta într-un festival studențesc, chiar dacă nu te propunea ”Nea Tăticu'”, libertatea de a cânta în engleză, pentru că asta e limba rock-ului.

Ei, și când s-a dat semnal de libertate în decembrie '89, puștiul a ieșit în stradă. Era însoțit de niște prieteni la fel de inadecvați. S-au nimerit la Universitate. Și cum scandau ei din tot sufletul, în mulțime a intrat un camion. Mare, urât și rău. Puștiul era la adăpost, dar o prietenă de-a lui era țintă vie. A sărit, a împins-o și a murit. Călcat de acel camion mare, urât și rău. 

A fost primul bucureștean care a murit în Revoluție. Un rocker. Nu a murit pentru libertate. A murit ca să nu moară altcineva. Exact cum s-a întâmplat și în Colectiv. Dar să revenim... 

Eroismul puștiului a fost recunoscut, chiar și acele zile tumultoase. Tatăl lui a avut tăria să se ocupe de asta, să ceară dreptate pentru copilul său. Iar, după ceva timp, la Sala Dalles a apărut o cruce din fier-forjat și o poză încastrată în zid. Să știe toată lumea cum arăta. 

În fotografie avea plete, cercel în ureche și un pulover tricotat gri, care - în mod sigur - văzuse zile mai bune. După ceva timp, cineva - habar n-am cine - a considerat că poza nu e chiar ce trebuie. Așa că a dat ordin să fie înlocuită cu una în care puștiul era în uniformă. Așa! Să se vadă că la Revoluție au ieșit doar tinerii conformi.

Deocamdată nu mai am nimic de spus. Dar povestea va continua.

Iar dacă vă întrebați cum se numește puștiul din poveste, mergeți la Sala Dalles. Dacă nu ajungeți acolo, vă spun eu: Mihai Gâtlan. Bine, Mihai Lucrețiu Gâtlan, dar nu era indicat să-i spuneți Lucrețiu. Rockerii îi spuneau Mickey. A, vreți să știți și câți ani avea? Doar 19.